Olteanul Horia Nica “revoluţionează” tacâmurile

După un singur an de creaţie, are deja la activ 6 expoziţii personale cu peste 400 de piese înfăţişând îngeri, piese de şah, flori, femei, semne zodiacale, automobile etc. Modelate din furculiţe, linguri, cuţite. Ziarele, radioul şi televiziunile l-au mediatizat generos. Horia Nica, al cărui arbore genealogic se trage din Corabia, judeţul Olt, priveşte înainte cu tot ce e caracteristic unui talent de excepţie.

Horia Nica şi-a repartizat lucrările pe cicluri: Cereşti, Muzică, Şah, Sport, Autovehicule, Zodiace, Diverse. Cităm selectiv în această ordine: Rugăciune (lucrarea de debut), Îngerii se roagă, Înger în rugăciune, Vioară, Omul şi harpa, Toboşarul, Femeia-chitară, Regele, Regina şi toate celelalte piese necesare “jocului minţii”, Aruncătorul, Box, 7 metri, Alergare, Maşină de epocă, Motocicletă, Taur, Săgetător, Rac şi restul semnelor zodiacale, Călăreţul, Inima ta, Nufăr, Femeia gravidă, Femeia şi bărbatul, Arborele, Iertare… În total, peste 400 de piese astfel concepute încât metalul rece se însufleţeşte, capătă semnificaţii şi, devenit obiect de artă, uimeşte. Materia primă a artistului sunt nişte banale tacâmuri din oţel, inox şi argint, îmblânzite cu patentul şi cleştele. “Furculiţele, lingurile, cuţitele şi polonicele ajung să se transforme în inima mea”, se confesează Horia Nica.

Revelaţia

Totul a pornit, absolut incidental, de la o furculiţă rătăcită într-un set şi care i-a făcut cu ochiu, de la o clipă de inspiraţie, de la o oră astrală. S-a întâmplat pe la începutul anului 2007. De atunci, pe masa lui de lucru s-au strâns peste 400 de exponate. “Pomul vieţii” i-a ieşit din mână când a cunoscut-o pe actuala soţie, Diana. Restul lucrărilor i le dedică fiicei sale, Ioana, care nu a împlinit încă un an.

Cochetând cu notorietatea

În decursul unui an şi ceva, timpul care a pus stăpânire pe harul rarisim al lui Horia Nica a venit şi a trecut repede. Ca ieri, în faţa unui mall din Râmnicu Vâlcea, se bucura de prima lucrare vândută, iar colecţionara era o fetiţă de 10 ani. Ziarele pe care el le-a contactat au fost prompte în a-l mediatiza şi a-l face cunoscut. Televiziunile, la fel. Coordonatele acestei binemeritate recunoaşteri care i se cuvine artistului sunt cele de când lumea: talentul şi munca. “Piesele mele – spune olteanul – însumează peste 3.000 de furculiţe. Pentru o lucrare e nevoie uneori chiar şi de o săptămână de îndoit şi ajustat”. “Maşina de epocă” e compusă din 24 de furculiţe, iar tabla de şah – din 32. În ritmul acesta, n-ar fi deloc exclusă, cel puţin pe-acolo pe lângă el, o criză de furculiţe, linguri, polonice şi cuţite, de la cele din inox până la cele din argint sau aur.

Sensibilizarea geometriei

“Stilul meu se încadrează cu uşurinţă în arta modernă abstractă”, se defineşte Horia Nica. Reporterii şi-au împrospătat lecturile cu sistemul de semne, linii şi pete care avea să se impună în Europa, după 1910. Cu Kandinsky, mai întâi, dar şi cu Delaunay sau Malevici, cel ce a arătat că geometria strictă poate fi sensibilizată şi înzestrată cu o reală forţă emotivă. Poate că aceasta e şi “mănuşa” tânărului artist de 27 de ani Horia Nica. Impresiile care curg pe site-ul său http://nicahoria.tripod.com., deschis de curând, sunt dintre cele mai favorabile.

„Arborele“ de la Dunăre

Cei ce au scris despre Horia Nica l-au apelat “un tânăr din Cisnădie” sau “vâlceanul”. Într-adevăr, acesta s-a născut în Cisnădie, la 11 iunie 1980, în răstimpul cât mama sa, venită din judeţul Olt, a lucrat la vestita fabrică de covoare. Familia avea să se întoarcă în sud, dar la Drăgăneşti-Olt, apoi la Slatina. Horia Nica, pe atunci Nedelea (numele şi l-a luat după cel al soţiei), şi-a făcut şcoala primară şi gimnazială la Slatina, iar liceul la Corabia, unde, de fapt, îi sunt şi rădăcinile. Mama sa, Marcela (născută Turcu), a activat în ansambluri ca solistă de muzică populară. De “voce” nu a dus lipsă nici o mătuşă de-a sa, Ştefania. O altă mătuşă, Mihaela (decedată), s-a remarcat şi prin voce, şi prin talent scriitoricesc.

“Am început când am descoperit o furculiţă care nu făcea parte din setul de tacâmuri cu care eram obişnuit să mă întâlnesc la fiecare masă. Am îndoit-o şi-am sucit-o până am realizat o siluetă de femeie. Era o femeie îngenuncheată care ţinea mâinile în rugăciune, avea şi nimb. Am numit-o «Rugăciune». Încântat de ceea ce am obţinut, am intrat în lumea furculiţelor”.